Ultimele zile ale dictaturii ceauşiste în Sfântul Gheorghe

Data: 17 februarie 2016

TODIRAŞ IOAN S-a născut în data de 26 decembrie 1958 în orașul Dolhasca, județul Suceava. A urmat cursurile Facul-tății de Drept din cadrul Universității București între anii 1990-1994. Începând cu anul 1990 a fost deputat în Parlamentul României. A ocupat funcția de expert guvernamental în intervalul 1993-2000. Din 2000 până în 2004 a fost vice-primar al sectorului 1, București. În prezent este director al Curții de Conturi din România – Departamentul Juridic. În decembrie 1989 a participat la Revoluția Română din Sfântul Gheorghe, județul Covasna.

Cum era viața de zi cu zi în timpul dictaturii ceaușiste?

Într-o Românie chinuită de foame, frig și frică, existența fiecărui cetățean era încremenită în derizoriu și expusă unor reguli absurde de trai. Oamenii se perpeleau în rutină și neajunsuri. Zilele nu se deosebeau între ele. Eram învățați să trăim într-o lume povârnită.

Lipsurile ne pândeau pe toți. Pe atunci mă apropiam de 30 de ani. Eram un tânăr căsătorit. Aveam doi copii. Găseam cu dificultate lapte praf, medicamente, alimentația de bază. Și, cel mai important lucru, în timpul conducerii lui Ceaușescu ne lipsea libertatea!

Dimineața mă trezeam devreme și porneam spre muncă. După program mă întorceam acasă. A doua zi o luam de la capăt. Nu aveai unde să evadezi. Aveam copiii la grădiniță. Pe atunci, îți plăcea sau nu locul de muncă, realizai bine sau nu sarcinile de serviciu, erai plătit așa cum erai plătit, însă nu aveai alternative. Nu existau alte surse de venit decât cele de la stat. Nu puteai să renunți.

Tinerii poate nu reușesc să înțeleagă, pe deplin, ce a reprezentat comunismul pentru istoria țării noastre. Este vorba despre o altă lume, la care ei nu au avut acces. Viața românilor, în acea perioadă, se ghida după alte coordonate. A trebuit să luptăm ca să fim liberi!

Unii dintre cei care au trăit experiența comunismului preferă însă să uite sau să-și nege traiul din acele vremuri. Eu, de exemplu, nu pot să afirm că nu am făcut politică înainte de 1989. Este adevărat că nu aveai cum să faci politică – nu în sensul pe care acest termen îl are în prezent, dar eram cu toții angrenați în mecanismul comunist, într-un fel sau altul. Cu toții trăiam și munceam în Republica Socialistă România!

Am fost numit membru de partid deoarece conduceam o organizație de tineret într-o întreprindere mare din Brașov, „Tractorul”, care avea angajați 11 mii de tineri. Cei care astăzi susțin că nu au fost membri de partid – în opinia mea – au fost acei oameni incomozi de care sistemul încerca să se debaraseze. Nu putem considera, însă, că toți membrii de partid erau comuniști înrăiți și aprigi susținători ai tovarășului. Nu puteai ocupa o funcție importată, nu aveai voie să promovezi într-o categorie profesională superioară dacă nu erai membru de partid. Dacă erai un bun cetățean și nu aveai antecedente penale erai obligat să fi membru de partid – pe atunci, această calitate era o formă de «recompensă» a regimului. Aparatul lui Ceaușescu cuprindea în cleștii săi toate domeniile de activitate ale cetățenilor. Era omniprezent. Dacă te împotriveai erai expus riscului.

Care era ocupația dumnea-voastră în anul 1989?

În anul 1989 lucram ca șef de birou la întreprinderea Baza de Aprovizionare Tehnico Materială din municipiul Sfântul Georghe, județul Covasna. În perioada dictaturii ceaușiste toate județele din România aveau o instituție care se ocupa cu provizionarea materialelor de construcții și a altor bunuri necesare zonei respective.

Prin natura meseriei trebuia să mă deplasez în diferite locuri ale țării, să închei contracte cu diverse întreprinderi sociailste de stat și să intru în contact cu foarte mulți oameni – cunoșteam starea de spirit a românilor, nemulțumirile, speranțele și nevoile lor. Acest lucru mi-a permis ca în anul 1987, în 15 noiembrie, să mă aflu la Brașov, printre cei care și-au manifestat nemulțumirea față de regimul comunist.

Împreună cu vreo 20-30 de tineri ne-am adunat în fața clădirii „Modarom”. Ulterior, numărul a crescut. Ne-am deplasat în grup și am scandat: „Libertate!”, „Jos Comunismul” până în fața Comitetului Județean. Se adunaseră mai multe grupuri de demonstranți, dar din păcate, eram puțini… pentru o acțiune atât de importantă și care, în cele din urmă, a fost înăbușită de organele de represiune.

Revolta muncitorilor brașoveni rămâne izvorul Revoluției Române din Decembrie 1989. Eram tineri și naivi. După ce ne-au reținut și anchetat am asistat neputincios cum prietenii și cunoștinele apropiate trebuiau, forțați de autorități, să-și părăsească casa și să se mute în alte localități.

Anul 1989 a reprezentat un moment de cotitură în istoria Europei. În timp ce România rămânea fidelă dictaturii ceaușiste, în plan internațional structurile comuniste se prăbușeau treptat. În acest context, anticipați valul schimbărilor ce aveau să se producă în Decembrie 1989?

În anul 1989, în plan politic și social, pe scena internațională s-au înregistrau schimbări majore. Ascultam știrile difuzate de Europa Liberă și așa știam care era situația în blocul comunist. Era limpede. Era doar o chestiune de timp! Cu toții speram ca lucrurile să se schimbe și în România!

Evenimentele din 16 decembrie 1989 m-au prins la Timișoara! Trebuia să contractăm niște utilaje de la o fabrică pentru întreprinderea la care lucram, Baza de Aprovizionare Tehnico Materială.Acolo am văzut nemulțumirea și curajul timișorenilor, în special al tinerilor, care invadaseră străzile orașului. Când m-am întors din delegație, în Brașov, dar și în restul țării, era acalmie… Era liniștea dinaintea furtunii!

Zilele treceau și informațiile începeau să circule. Mi-am dat seama că în sprijinul timișorenilor trebuie să se implice întreaga țară. Stătea în dorința și puterea noastră să ne eliberăm de jugul dictaturii ceaușiste!

În ce a constat implicarea dv. în desfășurarea Revoluției din Decembrie 1989?

În cadrul platformei industriale la care lucram, Baza de Aprovizionare Tehnico Materială, erau mai multe întreprinderi: Utilaje Auto, Mașini și Aparate Electrice, etc. Numărul muncitorilor era mare. În ziua de 21 decembrie 1989 am reușit să discut și să mobilizez tinerii brașoveni și pe cei din Covasna de la locul de muncă. Era rândul nostru! Trebuia să facem ceva! A doua zi ne-am manifestat nemulțumirea față de regimul comunist în fața Consiliului Județean de Partid Covasna. Riscul era mare, dar noi ne gândeam la un singur lucru: ce se va întâmpla dacă mișcarea noastră va fi înfrântă – având experiența revoltei din ’87 de la Brașov, când am fost urmăriți de organele de Miliție. După moartea generalului Milea, când armata a fraternizat cu populația ieșită în stradă, am reușit să intrăm în clădirea Consiliului Județean. Haosul era peste tot. Noi, cei care doream să schimbăm societatea în care trăiam, trebuia să ne organizăm. Era o experiență inedită! Populația deja fraterniza cu noi.

Am primit alături de noi trupele de Securitate, oameni pe care nu îi cunoșteam. Începuseră și zvonurile unor atacuri în diverse instituții. Încercam, cu sprijinul unităților de Securitate și ministerului Apărării, să asigurăm paza acestor obiective. În 23 decembrie 1989, seara, inspectam diferite puncte importante din oraș și județ – intrările în oraș, artrele de circulație – pentru a ne asigura că trupele Ministerului Apărarii și cele ale Securității asigură paza. Atunci trupele ministerului Apărarii ne-au raportat că cei de la Securitate au dispărut. Începea să se tragă. Nu știam cine sunt autorii. Întreaga zonă era atacată.

Eu, împreună cu grupul de manifestanți din care făceam parte, asiguram paza. Mergeam unde era nevoie de noi. A trebuit să ne deplasăm la Gară – , unde o garnitură de tren era atacată. Când ne-am apropiat de clădirea Gării din Sfântul Gheorghe s-a tras cu mitraliera asupra noastră dintr-o fabrică de nutrețuri combinate.Tavanul sălii de așteparea a Gării a căzut peste noi. Eram unul lângă altul și am reușit să scăpăm. A doua zi dimineața, m-am deplasat la o mină din Covasna – la Baraolt. În acele zile, pericolul era pretutindeni. Situația în Covasna era diferită. Dacă în toată România, știai că sunt români în diferite structuri, și, sigur, unii erau împotriva altora, în Covasana situația era deosebită. Maghiarii din Covasana ne sprijineau, dar atitudinea lor ne transmitea următorul lucru – „Da, suntem alături de voi. Există unitate între români și maghiari, dar o unitate în diversitate”.

Este de înțeles, aveau cutumele lor, problemele lor, dar pentru noi, în acele clipe, situația era dificilă.

Primeam circulare, decrete din partea CFSN și încercam să ne organizăm, cât puteam, cu resursele de care dispuneam, ca dușmanul nostru, care pândea străzile și pe care nu-l puteam identifica, să ne doboare.

A fost greu.

Spitalele din București solicitau sânge pentru răniții Revoluției. Am pornit la drum spre capitală în ziua de 24 decembrie 1989, dar din păcate, nu am reușit. În apropierea capitalei am fost legitimați și ni s-a spus că nu avem voie să avansăm.

Repet, a fost greu, dar trebuia să fim uniți. Să ne organizăm. Din această dorință am înființat o organizație a tineretului liber. Ne-am adunat mai mulți tineri, din oraș și din țară, și am constituit Uniunea Tineretului Liber Democrat din România – o organizație apolitică. Așa a luat naștere Partidul Tineretului Liber Democrat din România, partid care s-a înființat la Sfântul Gheorghe, Covasna. După o lună de zile a devenit partid național, cu sediul în București. Acest partid, după alegerile din 20 mai 1990, a avut reprezentanți în Parlament.

Ce reprezintă pentru dv. momentul de-cembrie 1989?

Momentul 1989 reprezintă o renaștere a României. Abia atunci am simțit că suntem liberi. Și am fost mai liberi decât ne imaginam. Am fost prea încrezători și acesta a fost motivul pentru care s-au comis unele greșeli. Libertatea și democrația duse la extrem sunt tot atât de rele ca și constrângerea!

Realizam că am participat la un lucru măreț, dar nu ne venea să credem că va fi pentru totdeauna.

Privind retrospectiv asupra acestui sfert de veac de la izbucnirea Revoluției Române, care este percepția dv. asupra evoluției României?

Privind retrospectiv la ceea ce am sperat noi și ceea ce se întâmplă astăzi în România, nu pot să nu afirm că există o mare discrepanță. Ne-am dorit mult mai mult! Într-o discuție cu președintele Ion Iliescu, acesta susținea următoarea idee: „Comunismul dus la extrem este nociv, dar la fel de nociv poate fi și capitalismul!” Realitățile zilelor noastre ne demonstrează spusele domniei sale.

Doriți să mai adăugați ceva?

Decembrie 1989 a reprezentat un moment unic în istoria României! Nu a fost cetățean care să nu-și manifeste sprijinul față de actul revoluționar. Trebuie să înțelegem, însă, că românii se întâlneau cu libertate după mult prea mulți anii de izolare. Fiecare a reacționat în felul său.

Unora le era încă frică.

În întreprinderea în care lucram erau oameni cărora le era teamă să stea de vorbă cu mine. Nu participaseră la Revoluției, dar erau, se simțeau ca oricare dintre noi, în acele clipe, victorioși și încrezători în viitor! Pe atunci eram vicepreședinte CFSN Covasna. Am chemat directorii întreprinderilor la o sedință să discutăm cum asigurăm paza, ce stocuri de materiale avem. I-am întrebat câtă marfă aveau în stoc. Aveau cantități mari de carne, lapte, brânză și unt pentru export. Le-am spus să o pregătească pentru intern.

Oamenii au văzut că ceva se schimbă, deși trebuie să recunoaștem că ne era frică. Ne imaginam ce se va întâmpla dacă nu vom reuși. Unii dintre cei care și-au asumat conducerea bunului mers al țării după Revoluție au riscat foarte mult!

În încheiere, care este mesajul dv. pentru cititorii revistei Caietele Revoluției?

Adevărul Revoluției Române trebuie să rămână nestins în conștiința poporului român. Anii au trecut și odată cu ei s-a așernut uitarea și nepăsarea peste mințile multora! Acele zile glorioase ale Revoluției, când noi, cei care am îndrăznit să spunem nu, care am ieșit în stradă și am protestat împortiva dictaturii lui Nicoale Ceaușescu, nu ar trebui condamnate la uitare!

Interviu realizat de Elena DIACONU
Caietele Revoluţiei nr. 1 (62)/2016

Autor: Elena Diaconu