Între evoluţie şi impas: România ultimilor 26 de ani

Data: 22 iulie 2016

Prof. univ. dr. Aurel ROMILĂ (n. 10 august 1934), psihiatru, membru al comisiei de expertiză medico-legală-psihiatrică, profesor în cadrul Universităţii de Medicină şi Farmacie. A obținut titlul de doctor în medicină cu teza Arta psihopatologică la pacienţii schizofreni. De-a lungul carierei a participat la diverse întâlniri ştiinţifice naţionale şi internaţionale şi a comunicat peste 200 de lucrări de specialitate. Este autorul lucrării Psihiatria, considerată – de reprezentanți ai domeniului medical –, „cea mai importantă sinteză de psihiatrie făcută vreodată la noi în ţară”. Începând cu anul 1982 și până în 1989 a avut de suportat – din partea autorităților – o serie de restricții, în plan profesional, ca urmare a interesului său de a cerceta efectele meditaţiei transcendentale. Este inițiatorul Centrului de Resocializare din incinta Spitalului „Alexandru Obregia”, inaugurat în 1994, proiect ce a întâmpinat încă de la început rezistenţă din partea diferitelor grupuri de interese. În prezent, prof. Aurel Romilă predă cursuri de specialitate, își continua activitatea medicală – deși s-a pensionat la începutul anilor 2000 –, și este voluntar în diferite spitale din București.

Cum arăta o zi obișnuită din viața dumneavoastră în timpul regimului Ceaușescu?

Cu toții eram „condamnați” să trăim același stil de viață. O zi obișnuită din viața mea nu se deosebea cu nimic de cea a vecinului sau a colegului meu. Împărtășeam cu toții aceeași rutină, aceleași lipsuri și, probabil, aceleași frământări.

Profesional, până în anul 1982, m-am aflat pe o pantă ascendentă. La acea vreme, la spitalul unde lucram, am reușit să-mi asociez peste patru sute de familii cu bolnavi mintal. Părinții copiilor cu probleme mă sprijineau în demersul profesional – erau interesați de tehnica mea de lucru – și, treptat, s-a creat o forță, o mobilizare a multor persoane ca urmare a eforturilor mele de a ajuta bolnavii mintal, fără a suspecta în nicio clipă că regimul era deranjat de munca mea. Colegii și superiorii mă felicitau. Nu primisem niciun semnal că activitatea mea profesională era atent monotorizată. Privind retrospectiv, am realizat că mi se întindea o cursă. La un moment dat am primit ordin de la șeful meu să evaluez un tip care se pricepea la tehnici de „indianistică”, cu scopul de a afla dacă metodele sale pot veni în sprijinul pacienților noștri. Mai precis, era vorba de meditația transcendentală. Cu naivitate, am intrat în acest joc și am întocmit un raport în baza observațiilor și analizei acestei metode alternative.

Dacă la început această tehnică a fost receptată pozitiv de către PCR, în anul 1982 viziunea celor de la conducere se schimbase, considerându-i pe toți cei interesați de metoda meditației transcendentale drept o amenințare pentru structurile statului.

Ați avut probleme cu autoritățile?

Şi în cazul meu urmările au început să apară. La scurt timp am fost dat afară de la spital. Din acel moment a început izolarea mea profesională. Din 1982 și până în 1989 am lucrat la Policlinica Titan, într-o izolare aproape absolută. Nimeni nu vorbea cu mine. Nu primeam niciun telefon. Nu am mai fost invitat la niciun congres. Asistenta mea nu comunica cu mine. Lucrurile au mers atât de departe încât unora le făcea plăcere să împrăștie zvonul că am murit. Eram cu sabia deasupra capului.

În mod paradoxal, în 1989, înainte de revoluție, am fost chemat la CC și mi s-a spuscă sunt reabilitat, fără niciun alt comentariu – probabil că în cele din urmă au verificat și și-au dat seama că nu făcusem nimic rău. În fond, curiozitatea mea profesională, care nu m-a părăsit nici în prezent, m-a îndemnat să analizez metoda meditației transcendentale, și niciun alt motiv ascuns. Ulterior, și șeful Policlinicii Titan mi-a spus că voi fi reabilitat. În pofida așteptărilor mele, nu-mi mai era recunoscută vechimea în domeniul medical și, astfel, am fost nevoit să o iau de la început și să dau examen pentru a-mi relua pe deplin activitatea medicală. După 1989 – pentru a îndepărta orice suspiciune – am intentat proces, cerând să se cunoască adevărul privind raportul și observațiile mele asupra meditației transcendentale.

Dețin hotărârea judecătorească ce demonstrează că am fost persecutat politic în timpul dictaturii ceaușiste!

Ce s-a întâmplat cu activitatea dvs. profesională începând cu anul 1990?Au mai existat presiuni?

În acel entuziasm care ne-a copleșit pe toți imediat după revoluție, am dorit să recâștig toate drepturile profesionale pe care le pierdusem. Treptat am devenit conferențiar, apoi profesor universitar și am reluat proiectul celor patru sute de familii pentru care am construit o clădire, care în prezent se numește Serviciul 9, Spitalul Obregia. Am inaugurat proiectul și noua clădire, având credința că totul va funcționa bine, dar printr-un fenomen obscur, mi-au desființat grupul de părinți, spunându-mi-se că se vor ocupa de resocializarea celor cu deficit mintal, persoane specializate în domeniu, care vor construi ferme și că tot ceea ce mi-am dorit se va realiza în noile locații. Anii au trecut și nu mai s-a întâmplat nimic.

Ceea ce am pretins și am vrut să descopăr – și acest lucru va rămâne consemnat în istoria acelor vremuri –, este în ce măsură acești oameni, cu potențial „restant”, pot fi organizați în așa fel încât să se poată hrăni și să aibă proprii bani. Probabil că această metodă a șocat, căci în cele din urmă „am putut ajunge la bani”, i-am putut ajuta pe bolnavi în acest sens. De exemplu, aceștia realizau zece mii de cearceafuri pe care încercam să le vând Ministerului Sănătății și, astfel, munca lor era remunerată. Posibil ideea mea a deranjat alte interese…

Societatea post-decembristă nu avea cum să scape propriilor vulnerabilități!

De-a lungul activității profesionale am întâmpinat diferite obstacole, dar cu toate acestea – deși m-am pensionat în anul 2004 –, continui să vin la Policlinică și să consult pacienți, fac voluntariat în spitale și le predau studenților.

Într-un final, a fi sau a nu fi este o chestiune individuală! Fiecare trebuie să-și găsească motivația interioară pentru a continua această călătorie numită viață!

Cum ați perceput, în acele clipe, momentul în care românii au ales să spună „nu” dictaturi conduse de Nicolae Ceaușescu și cum îl priviți astăzi, după 26 de ani?

Raportat la propria mea experiență, fenomenul revoluționar din decembrie 1989 a reprezentat un moment de eliberare, șansa unui nou viitor – dorit de noi toți. Când am auzit primele zvonuri despre revolta românilor împotriva sistemului mi s-a părut că trăiesc ceva apocaliptic, supranatural. Cei aproape șapte ani de izolare și de frică nu au reușit să-mi ia și speranța într-o soartă mai bună! Revoluția a reprezentat o experiență unică în viața mea. Deși nu am fost un participant direct al fenomenului, am fost martorul eliberării României de tarele unui trecut împovărător.

Revoluția a fost un fenomen natural al suferinței întregului nostru popor. Dintr-o masă cuprinsă de o imensă nemulțumire au fost oameni care au îndrăznit să ridice capul, oameni care au avut curajul să lupte. Cultura fricii era grav împământenită în timpul regimului Ceaușescu. La nivelul gândirii comune se împământenise ideea potrivit căreia „dacă îndrăznești să vorbești ești terminat!”. Așa gândeau foarte mulți. Cu o asemenea gândire, cu lașitatea aceasta nu poți să realizezi nimic! Curajul acelor români – care din păcate astăzi au rămas anonimi – a reușit să pună în mișcare istoria! Ceea ce i-a urmat revoluției este o altă poveste. De exemplu, în secolul al XIXlea, Revoluției din 1789 și greșelilor ce i-au urmat le-au fost dedicate tomuri întregi. De asemenea, avem și cazul Revoluției bolşevice.

Pentru a se regenera, istoria are nevoie de astfel de cutremure sociale, care să dea șansa unui nou început!

Care a fost impactul Revoluției din Decembrie 1989 asupra mentalului colectiv al românilor?

În decembrie 1989 s-a produs o răsturnare care a generat pofta de viață în rândul românilor, dar și riscul de a derapa spre lucruri neplăcute.A fost o eliberare generală, însă, cu o orientare confuză pentru foarte mulți. Fiecare a avut propria idee de libertate în acele momente. Unii s-au gândit doar la profit, indiferent de mijloace. Activitatea intensă a DNA-ului din ultima vreme probează acest fapt. Foarte mulți s-au ghidat după propriile legi.

Cum caracterizați primul an al României libere, anul 1990, la nivelul dinamicii sociale?

Anul 1990 a fost dominat de o stare generală de confuzie. Libertatea creează, din păcate, și acest risc! Așteptările românilor erau foarte mari, precum și dorința lor de a arde etapele și de a trăi într-o societate de tip democratic, liberă, dar nu au luat în calcul că și democrațiile au pericolele lor. În acel punct de început, românii nu erau încă pregătiți să înțeleagă acest lucru! Erau prea grăbiți să se bucure de libertate și nu au știut să privească atent spre propria lor istorie! Scriitorul și filosoful Henri-Louis Bergson ne spune că nimeni nu poate construi prezentul, dacă nu asimilează trecutul. Cu această problemă ne confruntăm și în prezent, ca societate! Avem nevoie de oameni care să nu uite!

Este o rușine să-și ignori trecutul! Este o rușine să mergi la Muzeul Național de Artă al României și să observi camerele goale, fără vizitatori! Profesorii, elevii ar trebui să folosească, cu pricepere, aceste izvoare ale cunoașterii.

Noi, cu toții, suntem semănătorii viitorului. Nu trebuie să ne gândim doar la factorul economic, la propriul salariu, la propria viață, ci trebuie să ne gândim și la cei cei vor veni, la moștenirea culturală pe care o lăsăm. Nu putem semăna numai lucruri superficiale!

Nu îmi doresc o societate viitoare statică, oarbă, ci o societate dinamică. Dacă noile generații nu vor asimila trecutul ce șanse mai avem?

Nu putem semăna numai lucruri superficiale! Este vital să parcurgem toate elementele și informațiile necesare unei bune cunoașteri: religia, filosofia, logica, istoria etc. Ce comunicăm? Ce transmitem? Care sunt valorile la care ne raportăm? Această axiologie prezentă se construiește pe istoria filosofiei, nu pe istorie! Istoria nu ne-a învățat prea multe și ne-a speriat cu crimele ei.

Care sunt, din punctul dvs. de vedere, realizările și eșecurile înregistrate în ultimii 26 de ani?

Voi începe cu eșecurile, dorind să punctez faptul că, din păcate, astăzi nu se pune accentul pe persoana umană, pe factorul uman. Societatea actuală, atâta timp cât va avea alți indicatori decât conceptul de persoană, se expune unor mari riscuri.

Ce tip de personalitate construim pentru viitor? Personalitatea nu este numai un concept psihologic, ci și un concept filosofic. Avem nevoie de personalitate în domeniul teologic, în cercetarea istoriei; avem nevoie de personalitate la Guvern, cât și pentru a declanșa… o revoluție.

Se dau rapoarte periodice la Guvern privind situația țării, dar apariția unor indicatori pentru persoane umane întârzie să apară. Trebuie să lucrăm cu indicatori de non-ratare a personalității. E păcat să lăsăm tinerii să eșueze. E păcat să vezi un om strălucit pe tot parcursul anilor școlari și apoi să asiști la ratarea lui socială. Care este consecința? Fuga în Occident. Ce viitor mai are această țară?

Nu ne concetrăm asupra persoanei. Chiar și în medicină am neglijat acest concept. Avem, de exemplu, patru spitale de urgență, însă ratarea nu intră la „urgență”, ci se produce în zeci de ani.

Ratarea aceasta despre care vorbiți parcurge toate pragurile pe care societatea le compune. Care este însă soluția?

Într-adevăr, parcurge întreg ansamblul social și degradează tot ce găsește în jur. Un părinte din zilele noastre își ajută copilul până la 35-40 de ani și tot speră să se producă o minune. Este cu totul altceva să te agăți de un loc de muncă și diametral opus să dezvolți o ramură. Tot ceea ce azi a dispărut, de la ultimul ceasornicar până la ultimul filosof sau teolog, este o chestiune ce ține de personalitate.

Soluția constă în dorința noastră de a revizui toate domeniile, personalitatea – factorul uman – fiind criteriul de bază în acest context, și nu criteriul mitei sau cel al lingușelilor… care azi ne otrăvește pe toți, în orice branșă – exceptându-i, desigur, pe cei care muncesc, care trudesc în adevăratul sens al cuvântului.

Din cele afirmate dvs. reiese că una din problemele societății actuale este strict legată de ideea de cunoaștere în sine și de faptul că unii indivizi doresc să se refugieze într-un stil de viață superficial! Cum se poate ieși din această inerție socială?

Bineînțeles! Trăim un timp superficial. Există o mare, o imensă superficialitate ce stă la un pas să ne cuprindă pe toți… în orice domeniu. Și avem aici un exemplu evident – științele și teoriile care nu sunt lăsate să fie aprofundate la nivelul masei. Sunt numeroase voci care spun că toți ar trebui să mergem într-o singură direcție, doar nu dorim să schimbăm lumea, dar tocmai în acest punct ar trebui să ne unim energiile.

Speranța și salvarea noastră sunt noile generații…

Și, totuși, care sunt realizările pe care le identificați?

Este posibil ca răspunsul meu să vă mire. Succesul nostru trebuie raportat la filosofie. Și nu mă refer aici la nivelul problematicii filosofiei, ci la conceptul de filosofie și implicațiile sale. Filosofia ne permite o mai clară înțelegere a trecutului. Trebuie doar să vrem să apelăm la această sursă.

Această personalitate de care vă vorbesc, orientată spre filosofie, trebuie să aprecieze libertatea, cooperarea și încrederea în ceilalți, dar și disciplina.

Șansa viitorului constă în cultivarea unui om cu adevărat liber. Trebuie să ne axăm pe o educație a efortului, a disciplinei, a autoevaluării, a datoriei și nu doar să mergem pe calea divertismentului, plăcerii, relaxării sută la sută…

Kant, de pildă, ne atenționează – pornind de la discuția noastră despre plăcere și toată această scădere umană – că datoria nu trebuie justificată. Acesta este imperativul moral! Sensul îl dă tocmai această datorie morală.

Cum definiți morala actuală a omului de rând și a societății românești, în ansamblul său?

Este o morală ambiguă. Pe de-o parte avem paradoxul religios – lumea a devenit aproape fanatică – iar pe de altă parte avem atracția către divertisment a publicului larg. Lipsesc reperele, modelele și, din păcate, există o mare înclinație spre derizoriu, spre superficialitate.

La 26 de ani de la izbucnirea Revoluției Române din Decembrie 1989, se poate afirma că experiența comunismului este o lecție asumată și iertată la nivelul conștiinței publice?

Românii nu au depășit încă accidentul istoric numit comunism. Această luptă de despovărare se întinde pe generații. Suntem încă fricoși și oportuniști, dar nu putem generaliza. Așa cum am menționat anterior, avem nevoie de caractere.

Românul nu a făcut pace cu trecutul său, fără a generaliza, bineînţeles! Lecția comunismului nu a fost asimilată în întregime.

În încheiere, care este mesajul dumneavoastră pentru cititorii publicației „Caietele Revoluției”?

În calitate de psihoterapeut, consider că este important să nu-ți pierzi niciodată cumpătul. Indiferent de obstacole, trebuie să-ți găsești energia de a merge mai departe și de a realiza ceva mai bun. Avem această datorie față de copii – să-i ajutăm să devină persoane independente și prosociale. Acesta este mesajul meu.

Interviu realizat de E. D.

„Caietele Revoluției”, nr. 3 (64)/2016

Autor: Elena Diaconu