Idealuri neîmplinite, vise spulberate

Data: 20 iulie 2015

IDEALURI NEÎMPLINITE, VISE SPULBERATE

MORAR PETRIȘOR (n. 28 ianuarie 1957, Cermei, jud. Arad). În decembrie 1989 era economist la Între-prinderea Industria Lânii, din Timişoara. A participat la Revo-luţia din Timişoara, fiind prezent în Balconul Operei. Este membru fondator al primului partid politic postrevoluţionar – Frontul Democrat Român (FDR) din 20 decembrie 1989. La 21 decembrie 1989 este numit vicepreşedinte al FDR, iar din 17 ianuarie 1990 este preşedintele FDR. În perioada 25 decembrie 1989 ‒ 29 ianuarie 1990 îndeplineşte funcţia de vicepreşedinte al Consiliului Judeţean Timiş. Este ales membru în Consiliul Naţional al Frontului Salvării Naţionale (CNFSN). Membru, la nivel naţional şi judeţean, în CPUN, membru al Adunării Constituţionale, deputat în perioada mai 1990 – septembrie 1992. Din 2010 este preşedinte al Asociaţiei Frontului Democratic Român, Timişoara. Este, de asemenea, cetăţean de onoare al oraşului Timişoara.

Care a fost implicarea dumneavoastră în desfăşurarea Revoluţiei Române de la Timişoara?

Acţiunile mele cele mai importante au fost în balconul Operei. Am avut autoritatea dată de Revoluţie să mă implic în ceea ce a urmat. Au fost mai multe. Voi trece în revistă, succint, câteva dintre aceste acţiuni. Unele nu au fost amintite de altcineva până acum. Altele au fost prezentate trunchiat.

O primă acţiune importantă, pe care aş numi-o „Tineretul în suprabalcon”, a fost impusă de ceea ce se întâmpla înbalconul Operei. Nu ne cunoşteam dinainte. Poate ştiam o persoană, două. De aici, o stare de neîncredere, generată de teamă, teama pentru vieţile noastre: ne temeam că printre noi sunt informatori, securişti, lucru care, în timp, s-a dovedit a fi real.

Mai mulţi tineri – dintre care îi amintesc pe Dan Sobol, Ionel Ursulescu, Liviu Băcana, Tudorin Burlacu, Tiberiu Kovacs, Sorin Iordăchescu, Corina Bârsan, Lepădătescu Roxana – ne-am întâlnit în seara de21 Decembriela etajul de deasupra Balconului Operei. De fapt, locul este situat la un alt nivel al clădirii, dar era cu deschidere largă spre balcon. Întâlnirea a fost organizată ca răspuns la atmosfera de neîncredere care se instalase în Operă. Modul în care se comunicau deciziile, conversaţiile la care participau cel mult doi – trei oameni şi la care se bănuia că se discutau lucruri importante, ne-au făcut pe noi, tinerii, să ne dorim să nu fim ignoraţi, să vrem să fim aproape de cei care erau la conducere, astfel că am stabilit ca unul dintre noi să stea pe lângă câte un „adult”. Eu am fost delegat să stau lângă Lorin Fortuna. I-am anunţat despre decizia noastră. Ideea nu a fost prea bine primită, mai degrabă aş spune, ignorată, după cum nici cei care au fost desemnaţi să facă acest lucru nu l-au respectat. Cu toate astea, noi ne-am constituit ca un grup, comunicam şi în ceea ce mă priveşte, am făcut ceea ce s-a stabilit şi am stat în preajma lui Lorin Fortuna. Aşa am fost mai aproape de deciziile din Balcon, am participat la ele, am început să le promovez pe unele, pentru ca nu peste mult timp să fiu unul dintre cei care decideau şi conduceau Frontul Democrat Român.

Care credeţi că a fost una dintre cele mai importante decizii luate în acele momente?

Deciziile noastre, luate în seara de 21 Decembrie, au fost importante şi unele dintre acţiunile care au urmat au fost gândite în acest grup.

O acţiune cu oarecare importanţă, „Legitimaţiile”, să o numesc aşa, a fost şi realizarea legitimaţiilor celor din Operă. Decizia de a ne face legitimaţii a pornit de la necesitatea de a opri intrarea persoanelor necunoscute, a celor care veneau acolo din curiozitate sau ca obligaţie de serviciu. Deşi începusem să ne cunoaştem, teama era încă mare, ceea ce ne-a determinat să fim foarte severi cu respectarea disciplinei. Dacă unul dintre noi ieşea afară din Operă, înainte de a reveni în Balcon era verificat de vreo zece ori. O verificare la sânge. Exista teama că sunt aduse arme. Ca să eliminăm situaţiile de multe ori delicate, am realizat legitimaţii care permiteau accesul celor care intrau şi ieşeau des din clădire. Legitimaţiile făceau dovada ca eşti din Operă, dar aceasta nu însemna că nu erai supus aceloraşi verificări. Dacă prima legitimaţie a fost simplă, făcută pe o bucată de carton colorat, pe care scria doar „Gardă”, „Consiliu” sau „Comitet”, următoarele au fost mai elaborate, mai greu de falsificat. Legitimaţiile acestea au fost realizate de mine, la Tipografia Universităţii din Timişoara, cu sprijinul lui Mircea Tonenchi. La realizarea designului acestora, Mircea a apelat la un apropiat de-al său de la tipografie, care ne-a propus să le facem pe un carton colorat în una din culorile tricolorului, iar ştampila să fie ovală, pentru a fi mai greu de copiat, şi să fie apoi tipărită direct pe legitimaţie. Astfel, legitimaţiile au fost realizate în culori diferite: galben pentru cei din „Comitet”, roşu pentru „Gardă” şi albastru pentru „Consiliu”.

Când am ajuns la Universitate pentru realizarea legitimaţiilor, asupra mea s-a tras un foc de armă, unul singur, care mi-a trecut, însă, prin faţă şi a lovit caldarâmul la vreo cinci metri în stânga. Cred că se trăsese de undeva din dreapta mea, poate chiar de pe clădirea Politehnicii.Întors la Operă, i-am dat legitimaţiile Mihaelei Munteanu şi s-a stabilit că ele vor fi înregistrate şi completate de ea, iar apoi vor fi semnate de Ştefan Ivan. Am dorit ca a mea să fie semnată de Lorin Fortuna; era preşedintele nostru.

Starea de neîncredere a generat şi discuţii aprinse pe tema legitimaţiilor, aşa am ajuns să ardem matriţele realizate pentru tipărirea lor, în unul din WC-urile de lângă locul în care îmi organizasem biroul, în balconul Operei.Trebuie spus ca acel loc, asta şi pentru ca eu am rămas aproape tot timpul în Balcon, a fost şi sediul FDR-ului, lucru recunoscut de toţi, şi astăzi, prin grija d-lui Lorin Fortuna în acel loc a fost pusă o placă comemorativă.

Care a fost rolul dvs. în preluarea Securităţii din Timişoara?

Un alt episod a fost„Arestarea securiştilor”.Colegii de la Industria Lânii, unde lucram, ştiau că sunt în Balconul Operei, aşa că m-au sunat, anunţându-mă că vor să intre în sediul Securităţii. Armata fusese deja la noi, Zeca îl însoţise pe Radu Bălan, care ne recunoştea autoritatea. Am vorbit cu Lorin Fortuna care mi-a spus să merg să-i „arestez” pe securişti şi să solicit oameni şi maşină de la Armată. Am primit o maşină, cred că era un Carpaţi descoperit, în care erau şapte militari înarmaţi cu baionete, conduşi de un ofiţer înarmat cu un pistol.

Când am ajuns în sediul Securităţii era în ziua de 22 Decembrie 1989 cam pe la ora 14.30 ‒15.00, mulţimea intrase deja. Mai multe persoane discutau, deja, cu securiştii, într-o sală mare. Probabil, sala de şedinţe. Am cerut ca fiecare să-şi treacă numele, funcţia, gradul, domiciliul şi, mai ales, să ne spună cu ce se ocupă. Nu am avut probleme cu nici unul dintre ei. Toţi au fost disciplinaţi. Printre aceştia erau şi securişti din Bucureşti; erau cu bagajele la ei şi, după cum mi-au spus cei care au intrat primii, păreau chiar că ne aşteptau. Fiecare şi-a scris ceea ce îi cerusem pe o coală de hârtie. Citind ceea ce scriseseră, am rămas surprins, ca să nu spun şocat… Nu ştiam mare lucru despre Securitate, dar când am văzut cu ce se ocupa fiecare, am înţeles importanţa efectivului deplasat de la Bucureşti. Aşa l-am cunoscut pe Emil Macri, general maior de securitate şi şef al Direcţiei de Contrainformaţii Economice din Departamentul Securităţii Statului, pe Filip Teodorescu, adjunct al şefului Direcţiei de Contraspionaj – oameni despre care s-au lansat zvonuri mai târziu că serviciile străine ar plăti pentru ei aur în cantitate egală cu greutatea lor. Hotărăsem la plecare ca toţi cei ridicaţi din sediul Securităţii să fie duşi în arestul Garnizoanei din Piaţa Libertăţii.

După ce mi-a dat fiecare „fişa” lui, am stabilit să fie duşi, unul câte unul, de către doi civili, până la maşina unde îi aşteptam eu şi militarii. S-a făcut un culoar prin mulţime, trecerea fiind destul de dificilă pentru că mulţimea a început să-i lovească cu pumnii şi cu picioarele. Din cauza acestei stări de iritare a mulţimii, am pus şi câţiva dintre militari să ajute la trecerea securiştilor prin culoar. Îmi era şi teamă că, profitându-se de aglomeraţie şi de faptul că nu erau cunoscuţi la Timişoara, unii puteau fi ajutaţi să scape. Probabil că aşteptau să vină cineva să-i aresteze să poată să fie la adăpost de furia mulţimii. În maşină au fost puşi pe burtă unul peste altul, cu bagaje cu tot. În primul transfer, am dus în arestul Garnizoanei 14 securişti. Astăzi, când mă gândesc că cei 14 erau păziţi doar cu baionetele de către şapte militari tineri, fără experienţă, realizez că, dacă ar fi dorit să scape, nu ar fi fost un lucru foarte greu, ţinând seama de pregătirea şi experienţa lor. Probabil că le-a convenit să se predea, pentru că se considerau mai în siguranţă.  

Transferul lor la Garnizoana Militară, făcut în două etape, a fost, cum am spus, tensionat. Pentru grupul doi am fost ajutat şi de Sorin Iordachescu… Ar trebui să precizez că în sediul Securităţii l-am întâlnit pe Pompiliu Alămureanu. La Garnizoana militară, i-am predat pe bază de proces-verbal, semnat de căpitanul Varga – fapt care a făcut ca Armata să nu-i elibereze. Documentele de predare a arestaţilor i-au fost înmânate în Balcon Mihaelei Muntean – care era secretara noastră. Lucram atunci în serviciul de aprovizionare la Industria Lânii şi ştiam că marfa este predată doar atunci când semna gestionarul de primire. Acel proces-verbal semnat de mine şi de căpitanul Varga cred că a fost foarte important pentru că am indus teama, teama că noi, revoluţionarii, având acele documente, vom putea constata că aceştia nu mai sunt în arest şi-i vom putea trage la răspundere pe cei care i-au eliberat. Toţi ceilalţi arestaţi, care nu au fost predaţi pe bază de proces-verbal, au fost „scăpaţi”.De fapt, intrau pe o uşă şi ieşeau pe alta, dacă nu puteau ieşi pe aceeaşi uşă… Colonelul Traian Sima declara, la proces, că nu a părăsit sediul pentru că trebuia să predea cuiva Securitatea. Susţinea că, la 30 – 45 de minute după ce a plecat Ceauşescu, a venit un grup mare de manifestanţi, iar dintre aceştia, câţiva au urcat în sediu şi l-au căutat, iar după alte 15 minute a venit maiorulJude, cu care el se cunoştea, însoţit de un grup de militari. Greşeala mea a fost că, preocupat să duc ofiţerii în arest, nu am luat în calcul că ar fi trebuit să preiau sediul şi am lăsat să facă Armata ceea ce a crezut – probabil, luând multe documente, importante pentru Revoluţie. Am spus armata, dar puteau să facă acest lucru şi doar unii din angajaţii ei. Nu peste multă vreme am aflat că maiorul Jude a fugit din ţară cu informaţii. Atunci nu am ştiut că acest om se cunoştea cu colonelul Sima. După plecarea lui Jude din ţară şi după ce am aflat că se cunoştea cu Sima, am înţeles care a fost în realitate misiunea lui în acea zi de 22 Decembrie 1989. Poate că istoricii se vor ocupa vreodată de acest aspect şi vor afla cine i-a dat această misiune lui.  

A urmat apoi ceea ce eu numesc „Interogatoriul securiştilor”.După ce am fost anunţat că a început să se tragă la Pădurea Verde, am fost trimis împreună cu alţi patru revoluţionari să-i interoghez pe cei arestaţi şi să aflu dacă ştiu ei despre vreo acţiune organizată după plecarea lui Ceauşescu. A fost primul şi ultimul interogatoriu din viaţa mea, iar dacă pentru unul dintre şefii Securităţii, Emil Macri, întrebările erau noi, pentru că începusem cu el, la fel şi pentru Filip Teodorescu, nu la fel au fost pentru cei care au urmat. După ce Macri fost dus înapoi în arest, lângă cei care nu fuseseră „interogaţi”, acesta le-a comunicat întrebările, astfel că răspunsurile au devenit identice. Nepriceperea noastră şi a celor din procesele care au urmat şi în care ei au fost implicaţi, cu siguranţă că i-a ajutat mult, dat fiind că nimeni nu i-a obligat prin nimic să spună ceva din ceea ce ştiau. Întrebările banale, lipsa unor documente care ar fi trebuit să fie găsite au făcut ca nimeni să nu fie găsit vinovat de nimic. Poate doar revoluţionarii care şi-au permis să moară… Aproape nimeni din Operă nu a avut o atitudine revanşardă, dar încă ne doare sufletul că au murit atât de mulţi oameni în Decembrie 1989. Revenind la interogatoriu, îmi dădusem seama că nu mai avea niciun rost; pentru că cei chestionaţi se întorceau în acelaşi loc şi puteau transmite totul celorlalţi. În timpul interogatoriului în apropierea noastră, a început tirul de arme automate… se trăgea de peste tot … era un adevărat război …

Arestul Garnizoanei era la primul etaj al clădirii, iar camera în care luasem interogatoriul era la parter, cu geamurile spre piaţă. Deşi era un loc relativ descoperit – se putea oricând trage prin geam –, am decis să rămân, împreună cu revoluţionarii care mă însoţiseră, până la plecarea mea spre Radio. În timpul interogatoriului am vorbit cu Lorin Fortuna, iar el mi-a spus că nu are rost să revin în Balcon, pentru că a doua zi dimineaţa trebuia să merg la Radio Timişoara şi să anunţ că Bălan nu este liderul nostru, cum se scrisese în Luptătorul Bănăţean, ziarul comunist cu numele schimbat. Cum canonada nu încetase, am vorbit cu Armata să-mi asigure deplasarea la Radio. Am primit o tanchetă să mă ducă până la Radio şi înapoi. A fost prima şi ultima dată când am intrat în tanchetă.

Cum, după ce i-am adus pe securişti la arestul Garnizoanei, primisem o staţie de emisie-recepţie de la Armată, iar ulterior am mai primit una, am putut să ascult toată noaptea comunicările dintre diferitele locaţii unde se aflau militari. Puţin după miezul nopţii, mi-am dat seama că se trăgea în cerc şi că se trăgea între grupele de militari distribuiţi astfel: o grupă în curtea Garnizoanei, una în Modex, una la Muzeu, una în Operă, iar o alta, la Spitalul Militar. L-am întrebat pe lt. colonel Zeca dacă nu cumva militarii trag unii în alţii. După o verificare, mi-a confirmat acest lucru şi mi-a spus că sunt de la unităţi diferite şi că de aici a plecat confuzia. Nu am crezut niciodată acea justificare…

Dimineaţa în tanchetă, măgândeam la ceea ce urma să spun la Radio Timişoara. Acolo l-am întâlnit pe colegul de Balcon, Ioan Lupuţiu, pe care în 22 Decembrie îl delegasem noi, cei din Operă, să ne reprezinte la Radio. Mă aşteptam să fie puţină lume. Din contră. Am găsit foarte multă lume, erau chiar şi militari. Am avut o intervenţie care trebuia să clarifice situaţia FDR-ului şi faptul că Lorin Fortuna este singurul conducător al acestuia. Trebuia, de asemenea, să dejucăm o primă lovitură pe care o primeam. Nu a fost, însă, ultima… Radu Bălan intrase în clădirea Operei însoţit de Teodor Bulza şi George Boieru – Bulza conducea ziarul PCR-ului, Drapelul Roşu, iar Boieru era ziarist.

După plecarea lui Ceauşescu, Radu Bălan ne-a transmis mesajul că ne roagă să stăm de vorbă cu el. Lorin Fortuna i-a spus că acest lucru e posibil doar dacă vine el la noi. A venit, iar după discuţie – care a fost înregistrată aproape în totalitate şi care este cunoscută –, s-a întâmplat un lucru care a rămas nelămurit. Bălan a fost dus la Balcon şi lăsat să vorbească mulţimii. În acest timp, cineva – probabil că momentul fusese pregătit – strigase lozinca „Îl vrem pe Bălan, că e bănăţean”. Mulţimea din Piaţă era în delir, plecase Ceauşescu, Bălan ne recunoscuse pe noi, cei din FDR, ca şi autoritate, dar nu a înţeles manipularea care se pregătea. Nu trecuseră două ore de la fuga lui Ceauşescu şi probabil că se intrase în etapa de preluare a puterii. Surpriza mare a fost că unii din revoluţionarii pe care i-am considerat lideri au plecat odată cu Bălan din Operă.

Acest prim episod a fost urmat de apariţia ziarului „Luptătorul Bănăţean” cu ale cărui titluri s-ar fi mândrit şi Ceauşescu… Acest ziar îl anunţa pe Bălan ca lider al nostru. Lorin Fortuna a aflat, aşa că a trimis o delegaţie a FDR-ului, condusă de Claudiu Iordache, să scoată un alt ziar, care să dezmintă informaţiile referitoare la Bălan ca lider la FDR-ului. Eu urma să transmit, la Radio, că nu-l recunoşteam pe Bălan ca lider. După intervenţia la Radio, am revenit în Balcon.Menţionez aici un un episod doi al aceleiaşi încercări de preluare a puterii locale de către Bălan şi, desigur, de cei din eşalonul secund al PCR. Până în 25 Decembrie s-a stabilit, şi cu Bălan, că ar fi bine ca în viitorul Consiliu Judeţean Timiş să fie introduse şi câteva persoane, necompromise, care ne-ar fi putut ajuta pentru început în conducerea judeţului. Recunoşteam public nepriceperea noastră, lucru care a cântărit mult în ceea ce a urmat.

În dimineaţa de 25 Decembrie, am plecat de la Operă la Primărie pentru a constitui cele două Consilii, pe cel municipal şi pe cel judeţean. Era multă presă, frontierele erau deschise, aşa că veniseră nu numai ziarişti români, ci şi jurnalişti străini. La ora începerii şedinţei, au intrat în sală Valentin Vartan, Ioan Savu însoţiţi de un mare număr de echipe de televiziune. În urma lor era Radu Bălan, pe care Valentin îl prezenta drept noul lider al FDR-ului şi drept omul care o să conducă judeţul. Vorbele laudative la adresa lui, l-au făcut şi pe Bălan să se simtă ruşinat şi să mai tempereze atitudinea celor care îl prezentau aşa. Acest episod a fost oarecum remiză, cu sacrificiul regelui – dacă îl numesc astfel pe Bălan, pentru că el din acel moment nu a mai solicitat public vreo recunoaştere a unei calităţi în cadrul noilor autorităţi locale.

Pentru noi, cei din FDR, acele zile au fost foarte importante, dar câteva decizii – cum ar fi acceptarea în noul Consiliu judeţean, a unor foşti conducători comunişti (şi asta chiar dacă unul dintre ei se numea Florentin Cârpan – personalitate foarte apreciată la acea vreme), declaraţia de intrare în FSN şi activitatea noilor structuri care încercau să ne izoleze şi apoi să ne elimine ca o posibilă forţă politică –, au făcut să pierdem mult din imaginea publică avută. Naivitatea noastră a făcut să nu înţelegem că intelectualitatea tânără dorea să fie luată în seamă, nu ne-am consultat cu ea, aşa că ea nu a fost de acord cu niciuna dintre aceste decizii şi astfel curentul puternic creat de aceasta împotriva ziarului local, încet, încet, s-a transferat împotriva noastră. Ei preluaseră mult mai departe radicalismul nostru din Operă. La acest aspect se mai adăugaseră noile structuri de la Bucureşti, care nu ne acceptau decât provizoriu ca putere locală. Aşa că fără aliaţi importanţi locali, cu disensiuni şi trădări între noi, fără presă de partea noastră, cu Bucureştiul gândind cum să scape de noi, sărbătoream primul Crăciun liber, învingători, dar cu o victorie atacată şi cu un mare pom de Crăciun în faţa Operei.  

În noaptea dinaintea întâlnirii şi constituirii celor doua Consilii a avut loc „Revolta din Balcon”. În noaptea de 24 Decembrie, a fost o revoltă a celor din Gardă, care au adunat Consiliul şi Comitetul FDR-ului, pentru a organiza alegerile. Lorin Fortuna nu era prezent. Toţi am fost adunaţi în foaierul Operei, am fost încercuiţi, ameninţaţi că, dacă nu ne alegem şi nu încetează fracţiunile, vom fi toţi împuşcaţi. Am fost propus şi votat ca preşedinte al FDR-ului de toţi cei prezenţi. Între timp, însă, a ajuns Lorin Fortuna, anunţat despre ceea ce se întâmpla, şi ne-a comunicat că la „Europa Liberă” s-a transmis informaţia că Armata a preluat puterea.

Ideea alegerilor a fost abandonată. Nu mă gândisem să fiu preşedinte, nu doream să fie schimbat Lorin Fortuna, eram vicepreşedinte şi îmi ajungea, dar am înţeles că oamenii aveau încredere în mine. Şi Lorin Fortuna avea încredere. Seara, pe nişte lăzi de sticle, înainte de revolta Gărzii, stabiliserăm împreună cine merge la Consiliul Judeţean, cine la Primărie.

Care a fost relaţia cu Armata după 22 decembrie 1989?

Blocarea preluării puterii de către Armată”este un alt episod. Cum Europa era în continuă schimbare iar Romania era în centrul atenţiei, Timişoara era locul în care, probabil, că undeva se stabilise că trebuie să se facă unele experimente. Pe plan local, din rivalitatea Securitate – Armată, ieşise învingătoare Armata. Pentru a fi liniştită că ceea ce făcuse în Revoluţie să nu se întoarcă împotriva ei, Armatei nu-i era suficientă desfiinţarea Securităţii şi arestarea conducătorilor ei. Dorea să aibă şi puterea.

În 12 ianuarie 1990, la presiunea mulţimii „organizate”, Lorin Fortuna demisiona. În aceeaşi noapte, la „Europa Liberă” se anunţa că generalul Popescu a preluat puterea în Timişoara. Dacă se mergea pe ceea ce devenise o lozincă în acea vreme, „Azi în Timişoara, mâine în toată ţara”, ar fi fost de aşteptat ca acest lucru să nu fie doar ceva clamat de mulţime, pentru că erau deja destule exemple care susţineau  aceste cuvinte, ci să fie urmată de preluarea puterii în România de armată.

În 13 ianuarie, la ora 6.00 dimineaţa, au dat năvală peste noi, în sediul CJT, peste 50 de ofiţeri. Abia ajuns acasă, de-a dreptul scârbit de infiltrările făcute între revoluţionari, de manipularea unora, de tot ceea ce se întâmplase în acea seară şi noapte, poate că dacă un ofiţer de armată nu m-ar fi sunat, şi nu m-ar fi determinat să revin în sediul CJT, lovitura militară ar fi reuşit. Am chemat în acea noapte vreo 15 – 20 de revoluţionari alături de mine si am început sa ne organizam… nu am ştiut ce o să urmeze, dar important era să nu plecăm din Consiliul judeţean…

Am coborât pe scara principală însoţit de grupul de revoluţionari pe care l-am putut contacta şi chema şi le-am cerut să părăsească clădirea. Zâmbetele lor de mulţumire au încremenit. Le-am spus, printre altele, că eu – la acea vreme eram vicepreşedinte al judeţului – nu mi-am dat demisia şi nici ceilalţi din conducerea CJT nu au făcut-o. Le-am mai spus ca deja organizasem echipe în mai multe fabrici din oraş şi i-am atenţionat că, dacă nu le vom opri, ele vor ieşi din nou în oraş pentru a împiedica preluarea puterii de către armată. Vă puteţi imagina surpriza lor, nu se aşteptaseră la o astfel de primire… Inteligenţa locotenent colonelului Predonescu, care se pusese la dispoziţia lui Fortuna, încă din 26 Decembrie 1989, să-l ajute din partea Armatei în administrarea judeţului, a făcut ca acesta să-l sune pe generalul Popescu. Aflând de opoziţia noastră, acesta şi-a retras ofiţerii. A fost un moment deosebit de important în Revoluţie, cu atât mai mult cu cât, ulterior, am aflat de jocul făcut de Militaru şi de alţii din conducerea Armatei. Lovitura militară anunţată şi la „Europa Liberă” eşuase… de ce a trădat acel militar armata şi a ajutat la oprirea acestei lovituri militare, ştie doar el, şi niciodata nu mi-a spus … decât că nu era de acord cu revenirea lui Militaru …

Cum apreciaţi raporturile stabilite atunci între CFSN şi FDR?

FDR-ul s-a format ca partid în condiţii speciale, din oamenii care s-au adunat în Piaţa Operei, în ziua de 20 Decembrie, din oameni care s-au confruntat cu forţele de represiune, mai ales în perioada 16-17 Decembrie, care aveau conştiinţă socială, dar cărora le lipsea experienţa politică. De acest lucru au profitat cei care au preluat puterea.

FSN-ul, Armata nu au avut niciun interes ca FDR-ul să joace un rol politic în România, aşa că nu au dorit să-l recunoască şi, chiar atunci când erau obligaţi de împrejurări să vorbească despre FDR, îi spuneau greşit numele. Mai mult, în timp au şi făcut o asociaţie cu iniţialele FDR, pentru a spori şi mai mult confuzia. FDR-ul intrase în istorie, s-a constituit ca singurul partid în ilegalitate, membrii lui îşi asumaseră public apartenenţa la el, a condus mulţimea din Timişoara, dar cum din 15 până în 22 Decembrie trecuse destul de mult timp, după 22 Decembrie au fost gândite, la Bucureşti, scenarii în care FDR-ul şi membrii lui nu intrau…

Care a fost rolul dumneavoastră în viaţa politică a României de până la 20 mai 1990? 

În primul rând, sunt revoluţionar şi mă mândresc cu acest lucru. Am condus pentru mai bine de o lună, ca vicepreşedinte, Consiliul Judeţean Timiş, iar d-l Lorin Fortuna aminteşte într-un material publicat, că m-a lăsat după demisia domniei sale ca preşedinte al CJT Timiş. Am fost în Consiliul Naţional al FSN, în CPUN, am fost membru, vicepreşedinte şi preşedinte al FDR. Am fost unul dintre cei care aveau posibilitatea ca, fiind în FDR, să fac ca parte din visurile celor din Timişoara să fie înfăptuite la nivel naţional, dar din nepriceperea mea şi a colegilor de atunci, am pierdut ocazia unică de a schimba cu adevarat România acelor zile. Atunci, dacă am fi realizat că noi suntem puterea şi nu am fi rămas trei zile în Operă după 22 Decembrie, ci am fi ieşit să facem ceea ce au făcut cei din Bucureşti, şi anume să preluăm Primăria şi Consiliul Judeţean, să preluăm presa, astăzi, probabil că FDR-ul ar fi puternic, iar România ar fi avut un alt parcurs. Oricum trebuie să mulţumesc tuturor colegilor de atunci că mi-au fost alături, unii dintre ei pentru multă vreme şi să mă gândesc cu respect şi pioşenie la cei care nu mai sunt printre noi. Ei toţi sunt aceia care au făcut ceva minunat pentru România! Chiar dacă nu au făcut totul, AU ADUS SPERANŢA!

Ce a însemnat Proclamaţia de la Timişoara (din 11 martie 1990) pentru dumneavoastră şi pentru istoria românilor?

Sunt membru al Societăţii „Timişoara”, sunt de ceva vreme membru în Consiliul de conducere al acesteia, am primit premiul ,,Ion Monoran”, aşa că prin acestea dovedesc ataşamentul meu faţă de Proclamaţia de la Timişoara. Dacă Proclamaţia ar fi fost acceptată şi inclusă în doctrina vremii, multe dintre greşelile şi derapajele ulterioare ar fi fost evitate. Proclamaţia nu introducea o idee revanşardă, ci una curativă. Proclamaţia de la Timişoara a generat un curent extraordinar, poate că dacă FDR-ul şi-ar fi construit doctrina pornind de la Proclamaţie şi dacă ar fi găsit o modalitate de apropiere de intelectualitatea timişoreană de atunci, astăzi ar fi fost un partid important în România.

Ce neclarităţi şi percepţii greşite mai trebuie aduse în perimetrul realului, al corectitudinii, al adevărului?

Trebuie odată şi odată lămurit ce s-a întâmplat în 22 Decembrie, între momentul fugii lui Ceauşescu şi primul cartuş tras în după-amiază aceleiaşi zile. Apoi, ar trebui să fie explicată şi înţeleasă contribuţia lui Tőkés… Pentru toată lumea, el este cel de la care a pornit flacăra Revoluţiei, iar noi, cei din Timişoara, ştim şi spunem mereu că nu este aşa. Manifestarea din faţa casei lui este importantă, oferind atunci un extraordinar mesaj  de solidaritate, dar Revoluţia a pornit când el nu mai era în Timişoara, iar revoluţionarii nu au pomenit de el şi nici nu au urmat vreun program revoluţionar al lui Tőkés. Revoluţia a pornit când protestul tăcut din faţa casei sale se încheiase, când tinerii care au nume, au biografie, au decis să oprească tramvaiele, când mulţimea a început să protesteze împotriva sistemului, când muncitorii din fabrici s-au solidarizat cu morţii, răniţii şi arestaţii lor şi au ieşit în stradă. Atunci a început Revoluţia. Tőkés nu a fost liderul Revoluţiei niciodată, nici măcar după arestarea lui Ceauşescu nu a revenit la Timişoara. Acest adevăr trebuie să fie spus până când cei care au văzut Revoluţia la televizor, sau au citit despre ea, vor înţelege acest adevăr, pentru că după mai bine de 25 de ani s-au organizatmanifestări, au fost scrise cărţi şi s-au făcut filme pentru a ascunde acest adevăr.

Cum aţi defini, succint, Revoluţia Română pentru cărţile de istorie?

Sunt mai multe perioade ale Revoluţiei din Decembrie. Prima, cea cuprinsă între zilele de 15 şi 19 Decembrie 1989, a reprezentat revolta populară la Timişoara. În a doua perioadă, între 20 şi 22 Decembrie 1989, a fost Revoluţia Română, care se încheie o dată cu plecarea dictatorului din sediul fostului Comitet Central al Partidului Comunist Român. Perioada 22 – 25 Decembrie 1989 a fost cea a preluării puterii şi a instituirii noilor structuri ale statului. Aceasta este definiţia dată de mine, în calitate de secretar de stat, şi care a fost făcută publică în Hotărârea Guvernului 1707/2006.

Trebuie să spun, însă, că Revoluţia nu a avut învinşi. A avut arestaţi, răniţi, morţi, dar nu a avut învinşi. Poate doar câteva persoane au avut de pierdut. Cei care ar fi trebuit să fie învinşi au fost adevăraţii câştigători al Revoluţiei.

Cum priviţi astăzi idealurile Revoluţiei Române?

Am spus şi continuu să o fac: Revoluţia nu s-a sfârşit. Din păcate, Timişoara nu a ştiut să-şi păstreze puterea politică a acelor zile, nu a ştiut să fie solidară cu ceea ce realizase şi a plecat capul rapid pentru o funcţie sperată la Bucureşti. Şi asta chiar dacă funcţia era cea de preşedinte judeţean al unui partid nenăscut încă. Dacă timişorenii ar fi rămas solidari cu Frontul Democrat Român, astăzi, acele idealuri ar fi putut să fie în mare parte împliniri. Noi, cei din Timişoara, am abandonat mişcarea în partea ei cea mai importantă sau nu am înţeles unde este puterea şi am lăsat Revoluţia neterminată… Acum plătim acea indecizie, nepricepere sau ce o fi fost.

Mai avem mult de lucru pentru a face România, aşa cum era ea conturată în visurile noastre, în 1989. Idealurile Revoluţiei sunt încă o speranţă de împlinit.

A consemnat Ioana CIODARU-CEAUŞESCU

Autor: Ioana Ciordaru-Ceauşescu