I
I
Revolutia româna dupa douazeci de ani
Petre ROMAN
1989 va ramâne pentru toti europenii anul libertatii. Dar în acest an anume, tara noastra n-a reusit sa-si cucereasca libertatea prin tratative si prin dialog, cum a fost cazul pentru atâtea alte tari din lagarul sovietic. De pilda, ce extraordinara raspântie a fost în Polonia, Masa Rotunda, unde s-au încrucisat cele mai diverse tendinte politice! În cazul nostru, rasturnarea dictaturii s-a facut cu jertfe si cu pretul sângelui.
Într-adevar, Romania era în 1989, cel din urma bastion al modelului socialismului stalinist. Regimul lui Ceausescu a fost probabil, versiunea cea mai primitiva, nationalista si xenofoba a Europei sovietizate.
A trai sub regimul lui Ceausescu însemna un amestec de nazuinti si de ambitii normale, în ambianta anormala si absurda a unei societati complet normalizata. Pentru mine, la fel ca si pentru multi altii, anormalitatea insuportabila era absenta libertatii. De aceea, viata era adeseori, un amestec de mânie si de rusine. Explozia populara era inevitabila. Marturia mea de azi este în memoria camarazilor mei de la Baricada, unde 39 au fost ucisi de gloantele trase asupra noastra, la ordinul lui Ceausescu, mereu repetat, în tot cursul serii din 21 decembre 1989. Mie, prin miracol, mi-a fost crutata viata si m-a asteptat o aventura politica absolut imprevizibila. Dar sa revenim la noaptea din 21 decembrie. Pentru noi, drapelul tricolor, cu locul gol pe care i-l taiasem la mijloc, era mult mai mult decât un petic de tesatura. Masacrul comis de regimul Ceausescu la baricada este cu atât mai cumplit cu cât în ultima clipa, atunci când s-a hotarît sa execute ordinul lui Ceausescu, Ministrul Apararii i-a adus pe ofiterii-elevi ai Academiei Militare si le-a ordonat sa traga asupra noastra. Dar asta am aflat-o mult mai târziu.
În noaptea aceea, am platit cu totii un teribil tribut pentru a avea parte de libertate. Nu era decât o picatura în oceanul jertfelor din cei 45 ani de regim comunist. Dar rasplata era de netagaduit: se trecuse de la o zi, la alta, din partea gresita de partea buna a istoriei. Închipuisem aceasta fraza, cu gândul la marele istoric francez Fernand Braudel.
Naruirea regimului fu totala si imediata. Nimeni nu voia sau nu îndraznea sa mai faca apel la institutiile si la legile lui Ceausescu.
În Spania, a retrage dictatorului Franco toate onorurile a durat 34 ani, dupa moartea acestuia. Si chiar ultimele – doar abia acum câteva luni. Pe când în România, toate referintele pozitive la Ceausescu au fost sterse, doar în câteva zile.
Dar zvârcolirile fiarei agonizante aparusera. De pilda, cel putin o parte din actiunile zise „teroriste“, care s-au desfasurat între momentul fugii in extremis a lui Ceusescu si acela al executiei sale. În realitate, unele dintre ele fusesera o diversiune pusa în miscare de unii conducatori ai armatei, confruntati cu eventualitatea unor acuzatii dure de participare la reprimarea sângeroasa a revoltei populare în decembrie, la Timisoara si Bucuresti. 45 de ani în istoria unui popor n-ar parea mult, dar este enorm pentru indivizii, ca atare: vieti frânte, cugete siluite, chinuri si frustrari. La fel si pentru societatea în ansamblu: dezastre economice, degradarea structurilor sociale, morale, precum si a mentalitatilor care au evoluat în chip dramatic spre fenomene tulburatoare.
Stim ca drumul spre o societate democratica moderna este lung si greoi, plin de piedici si de capcane. Experienta occidentala o demonstreaza cu prisosinta. Dar dupa cum azi, nu exista vreo reteta pentru a iesi din criza economica, acum 20 de ani toate personalitatile (politice sau de alt fel) ne spuneau ca nu exista o reteta pentru a trece de la socialismul totalitar, la democratie si la economia de piata.
De altminteri, îmi vine în minte, Anthony Grafton, autorul cartii The Worlds of Words (Lumile cuvintelor): Atâta timp cât ne marginim sa condamnam trecutul si asta ne ajunge, trebuie sa ne multumim si cu a nu-l întelege. (So long as we content ourselves with condemning the past we must content also not to understand it.)
E adevarat ca România interbelica nu era o tara dezvoltata. În 1938 – cel mai bun an –, analfabetismul atingea 50%, pe când în Polonia, 23%, iar în Ungaria, doar 6%. Nivelul mortalitatii infantile era de 180, pentru 1000 copii nascuti vii, în Polonia, de 140, iar în Ungaria, de 130.
Dupa 45 de ani de socialism totalitar au fost, fara îndoiala, niste progrese sociale si economice importante. Cu toate astea, ruptura cu Occidentul apasa foarte greu, în clipa reîntoarcerii catre acesta. Ex Occidente lux spuneam la momentul preluarii functiilor mele de prim-ministru, inversând sloganul communist lumina vine de la Rasarit, adica, de la URSS.
Daca în 1938, venitul national comparabil al României reprezinta ceva mai putin de o treime din cel al Frantei si un pic mai mult de o treime din cel al Cehoslovaciei, în 1989, ramânerea în urma crescuse la mai mult decât dublu în raport cu Franta sau cu Germania, în timp ce România se apropia sensibil de Cehoslovacia.
Daca nivelul analfabetismului a scazut radical sub regimul comunist si îngrijirea sanatatii s-a generalizat, infrastructurile moderne de comunicatii sunt incredibil de perimate. Mi-amintesc cum, în zilele care au urmat fugii lui Ceausescu si pâna la executia sa, am constatat ca sistemul de comunicatii al armatei era din anii ’50...
Ajuns prim-ministru, mai ales gratie legitimitatii revolutionare a baricadei, dar si datorita trecului meu de student si de profesor în Franta, m-am gasit pus în fata unei sarcini foarte complicate. Credeam ca reforma însemna nu numai institutii noi, legi noi, ci o alta maniera de a guverna. Însemna si a reinventa tara noastra.
Noi am abolit dictatura, structurile sale si ansamblul principiilor comuniste. Dar trebuia gestionat contrastul absolut dintre aceste noi principii ale reformei si inertia plus interesele vechii birocratii a puterii recent abolite, inclusiv celebra Securitate. Transparenta si statul de drept erau în centrul bataliei care fusese angajata. Ea a fost paradoxal, mai dificila decât cea a cuceririi libertatii.
O data libertatea câstigata, pericolul cel mare era anarhia care se putea instala în numele libertatii, în loc de a se cladi institutiile democratice. „Fostii“ din Securitate si din aparatul comunist al regimului Ceausescu se regrupasera. Exemple graitoare sunt peripetia arhivelor Securitatii si mineriadele din iunie 1990 si septembrie 1991.
Oamenii din Securitate care controlasera totul sub Ceausescu si mai ales, cei vinovati de abuzuri si de acte de represiune ilegale au ramas majoritatea nepedepsiti si au putut continua sa influenteze jocul politic democratic. Explicatia rezida, pe de o parte, în capacitatea vechilor retele de a se amesteca în societate si, în special, de a patrunde în partidele politice, iar pe de alta parte, teribila pondere a dosarelor de informatori ai Securitatii.
Asadar, decomunizarea a fost si ramâne înca o tema esentiala. Doi polonezi, care au combatut regimul comunist cu riscul vietii lor, vorbesc despre asta. J. Kuron credea ca rezultatul decomunizarii ar fi o proliferare masiva a dusmanilor democratiei, aparitia unor noi persecutati, deci, un mare deservicu, iar Adam Michnik considera ca ne-am gasi pe calea transformarii opozitiei democratice într-o secta religioasa. Din parte-mi preferam sa evit confruntarile care deraiau trenul reformei.
Caci democratie nu înseamna rascolirea sentimentelor, ci faurirea unui cadru de viata în libertate.
În democratie, a fi în politica, reprezinta o chemare pentru serviciul public.
Nu vreau o retrodemocratie, dar nici un viitor democratic care nu mai vine niciodata... Propriu democratiei este actiunea de zi, cu zi.
Asa cum trebuie sa fii credincios identitatii nationale pentru a-i putea combate o mostenire uneori îndoielnica, si pentru democratie este la fel.
Realitatea postcomunista era apta pentru schimbarea economica si sociala, dar politica avea de platit înca un pret mare pentru mostenirea dictaturii. Poate ca istoria, cu talazuirile ei, ne explica si ne învata mai mult decât democratia factuala.
Lectii învatate din procesul democratizarii si al reformei
A da curs liber liberalismului unic – pe care-l numesc astfel, gândindu-ma la Sfârsitul istoriei a lui Fukuyama si similar într-un fel gândirii unice marxiste –, care a urmat caderii comunismului, suprapus cu agonia inevitabila a structurilor industriale existente, a fost precum o furtuna teribila. Liberalizarea economiei noastre a fost însotita de sacrificii enorme si adesea, inutile. Vorba lui J.M.Keynes: Mai bine sa esuezi într-o maniera conventionala, decât sa reusesti împotriva conventiilor. Pentru un baricadist ca mine aceasta vorba parea un nonsens. Dar deseori, a trebuit sa ma plec în fata acestei afirmatii.
Pentru multi rezultatele obtinute dezamagesc. Nazuinta catre prosperitate a fost însotita de saracirea prea multora si de îmbogatirea unei minoritati, prin coruperea statului.
E adevarat, nu în întregime, ci partial.
PIB-ul, pe cap de locuitor din România, în 2008, era superior celui din Spania în 1994, dar viata românilor azi, nu este la înaltimea calitatii vietii spaniolilor din 1994. Deci, o distributie inechitabila, cu prisosinta.
Odata cu aparitia unui capitalism mai degraba salbatic, oamenii cred ca statul român, în ansamblul sau, le-a tradat sperantele (vezi emigrarea economica recenta si masiva a românilor).
Efectiv, trebuia evitata bistratificatia societatii: pe de o parte, un tesut de institutii democratice care ofera discursuri si care adesea este o masca pentru clientelele politice care domina utilizarea fondurilor publice în beneficiu personal, iar pe de alta parte, o baza sociala larga dezmostenita: cei fara putere, cetatenii obligati sa-si înghita nemultumirea. Ar fi trebuit mentinut cel putin un echilibru între beneficiarii si dezamagitii reformei.
Discursul democratic capata prea adesea alura unor banalitati filantropice... Trebuie un discurs cu mai multa prospetime, limpede, dar mai ales credibil, deoarece se constata nedumerirea oamenilor fata de elitele politice care vorbesc fara sa le spuna nimic, preocupati doar de sonoritatea propriilor cuvinte. Practicile democratice sunt astfel golite de continut.
Trebuie opusa rezistenta fata de jocurile politic în beneficiu privat si cu prisosinta nepublice, precum si fata de coruptia legata uneori de partidele politice. A împaca libertatea economica, pluralismul pietii, cu respectarea interesului public si social, este posibil. Democratia si piata sunt precum arta si stiinta: adevarul artei împiedica stiinta sa devina inumana, iar adevarul stiintei împiedica arta sa devina ridicula. Va las sa ghiciti cine e cine...
Democratia permite recâstigarea memoriei nationale, fara a cadea totusi într-un egoism national.
Democratia nu e o arma de ucis tirania. Revolutia are menirea asta. Dar democratia este ca o arma la îndemâna tuturor cetatenilor, nu pentru a ucide, ci pentru a alunga pe masluitorii libertatii. O sa ne explicam, începând un dialog! zic politicienii. Foarte bine. Dar când veti corecta? raspund cetatenii.
Oamenii nu judeca meritele democratiei în functie de calitatea principiilor sale. Nu sunt niste filosofi. Ei judeca în functie de rezultate si pun întrebari.
Ce guverneaza astazi? Democratia sau banul?
Demnitatea, solidaritatea, pofta de viata sau piata fara chip omenesc? Alfred de Vigny se întreba: Ce ne mai ramâne sfînt? Conducatorii partidelor politice iau catolicismul drept flamura si strigat de lupta, dar mai cred ei în minunile acestuia? Oare respecta ei legile sale, în propria lor viata? (Pentru mine, experienta baricadei a reprezentat începutul unei noi aventuri crestine.) Panait Istrati, marele scriitor român, dar si de limba franeza (cel care ne-a facut sa descoperim cumintenia sufletului dunarean, prin Codin, Kyra Kyralina, dar si prin Spovedanie pentru învinsi), spunea: Nu exista decât un singur eroism: acela de a privi lumea asa cum este ea si, totusi, de a o iubi.
Omul nu traieste doar prin negatii, el exista prin ceea ce afirma.
Îndelunga cautarea a libertatii s-a sfârsit cu o reusita, dar ramân mereu cei lipsiti de putere care vorbesc fara a fi ascultati.
Sunt pentru forta adevarului si nu pentru adevarul fortei.
Nu vreau sa uit nimic si pot sa-mi schimb opinia. Sunt constient si vreau sa ramân astfel. Pot ierta, dar nu vreau sa uit.
Conditia democratiei este participarea activa a cetatenilor, este institutia societatii civile.
Democratia nu defineste ce fel de oameni vrem sa fim. Dar ea le permite sa hotarasca asta ei însisi. Daca decizia nu ne place uneori, este fiindca discursul nostru democratic nu e convingator. Altii, mai buni decât noi, vor fi având capacitatea de a convinge, dar eu nu voi abandona o convingere: trebuie sa te bati pâna la capat ! Cine ar fi crezut ca firava noastra baricada ridicata împotriva lui Ceausescu îl va face cada a doua zi? Si totusi asa a fost. Fie ca toti camarazii mei morti la Baricada sa aiba parte de recunostinta noastra mereu reînoita.
Legenda Revolutiei române este legenda libertatii, a disparitiei privilegiilor, a unei egalitati efective si fratesti, a unei prosperitati fara sacrificii.
P.S. Traducerea acestei conferinte, tinuta de autor la Strasbourg, la Consiliul Europei, în 6 iulie 2009, a fost asigurata de Gelu Voican-Voiculescu caruia îi multumesc cu toata prietenia.
Într-adevar, Romania era în 1989, cel din urma bastion al modelului socialismului stalinist. Regimul lui Ceausescu a fost probabil, versiunea cea mai primitiva, nationalista si xenofoba a Europei sovietizate.
A trai sub regimul lui Ceausescu însemna un amestec de nazuinti si de ambitii normale, în ambianta anormala si absurda a unei societati complet normalizata. Pentru mine, la fel ca si pentru multi altii, anormalitatea insuportabila era absenta libertatii. De aceea, viata era adeseori, un amestec de mânie si de rusine. Explozia populara era inevitabila. Marturia mea de azi este în memoria camarazilor mei de la Baricada, unde 39 au fost ucisi de gloantele trase asupra noastra, la ordinul lui Ceausescu, mereu repetat, în tot cursul serii din 21 decembre 1989. Mie, prin miracol, mi-a fost crutata viata si m-a asteptat o aventura politica absolut imprevizibila. Dar sa revenim la noaptea din 21 decembrie. Pentru noi, drapelul tricolor, cu locul gol pe care i-l taiasem la mijloc, era mult mai mult decât un petic de tesatura. Masacrul comis de regimul Ceausescu la baricada este cu atât mai cumplit cu cât în ultima clipa, atunci când s-a hotarît sa execute ordinul lui Ceausescu, Ministrul Apararii i-a adus pe ofiterii-elevi ai Academiei Militare si le-a ordonat sa traga asupra noastra. Dar asta am aflat-o mult mai târziu.
În noaptea aceea, am platit cu totii un teribil tribut pentru a avea parte de libertate. Nu era decât o picatura în oceanul jertfelor din cei 45 ani de regim comunist. Dar rasplata era de netagaduit: se trecuse de la o zi, la alta, din partea gresita de partea buna a istoriei. Închipuisem aceasta fraza, cu gândul la marele istoric francez Fernand Braudel.
Naruirea regimului fu totala si imediata. Nimeni nu voia sau nu îndraznea sa mai faca apel la institutiile si la legile lui Ceausescu.
În Spania, a retrage dictatorului Franco toate onorurile a durat 34 ani, dupa moartea acestuia. Si chiar ultimele – doar abia acum câteva luni. Pe când în România, toate referintele pozitive la Ceausescu au fost sterse, doar în câteva zile.
Dar zvârcolirile fiarei agonizante aparusera. De pilda, cel putin o parte din actiunile zise „teroriste“, care s-au desfasurat între momentul fugii in extremis a lui Ceusescu si acela al executiei sale. În realitate, unele dintre ele fusesera o diversiune pusa în miscare de unii conducatori ai armatei, confruntati cu eventualitatea unor acuzatii dure de participare la reprimarea sângeroasa a revoltei populare în decembrie, la Timisoara si Bucuresti. 45 de ani în istoria unui popor n-ar parea mult, dar este enorm pentru indivizii, ca atare: vieti frânte, cugete siluite, chinuri si frustrari. La fel si pentru societatea în ansamblu: dezastre economice, degradarea structurilor sociale, morale, precum si a mentalitatilor care au evoluat în chip dramatic spre fenomene tulburatoare.
Stim ca drumul spre o societate democratica moderna este lung si greoi, plin de piedici si de capcane. Experienta occidentala o demonstreaza cu prisosinta. Dar dupa cum azi, nu exista vreo reteta pentru a iesi din criza economica, acum 20 de ani toate personalitatile (politice sau de alt fel) ne spuneau ca nu exista o reteta pentru a trece de la socialismul totalitar, la democratie si la economia de piata.
De altminteri, îmi vine în minte, Anthony Grafton, autorul cartii The Worlds of Words (Lumile cuvintelor): Atâta timp cât ne marginim sa condamnam trecutul si asta ne ajunge, trebuie sa ne multumim si cu a nu-l întelege. (So long as we content ourselves with condemning the past we must content also not to understand it.)
E adevarat ca România interbelica nu era o tara dezvoltata. În 1938 – cel mai bun an –, analfabetismul atingea 50%, pe când în Polonia, 23%, iar în Ungaria, doar 6%. Nivelul mortalitatii infantile era de 180, pentru 1000 copii nascuti vii, în Polonia, de 140, iar în Ungaria, de 130.
Dupa 45 de ani de socialism totalitar au fost, fara îndoiala, niste progrese sociale si economice importante. Cu toate astea, ruptura cu Occidentul apasa foarte greu, în clipa reîntoarcerii catre acesta. Ex Occidente lux spuneam la momentul preluarii functiilor mele de prim-ministru, inversând sloganul communist lumina vine de la Rasarit, adica, de la URSS.
Daca în 1938, venitul national comparabil al României reprezinta ceva mai putin de o treime din cel al Frantei si un pic mai mult de o treime din cel al Cehoslovaciei, în 1989, ramânerea în urma crescuse la mai mult decât dublu în raport cu Franta sau cu Germania, în timp ce România se apropia sensibil de Cehoslovacia.
Daca nivelul analfabetismului a scazut radical sub regimul comunist si îngrijirea sanatatii s-a generalizat, infrastructurile moderne de comunicatii sunt incredibil de perimate. Mi-amintesc cum, în zilele care au urmat fugii lui Ceausescu si pâna la executia sa, am constatat ca sistemul de comunicatii al armatei era din anii ’50...
Ajuns prim-ministru, mai ales gratie legitimitatii revolutionare a baricadei, dar si datorita trecului meu de student si de profesor în Franta, m-am gasit pus în fata unei sarcini foarte complicate. Credeam ca reforma însemna nu numai institutii noi, legi noi, ci o alta maniera de a guverna. Însemna si a reinventa tara noastra.
Noi am abolit dictatura, structurile sale si ansamblul principiilor comuniste. Dar trebuia gestionat contrastul absolut dintre aceste noi principii ale reformei si inertia plus interesele vechii birocratii a puterii recent abolite, inclusiv celebra Securitate. Transparenta si statul de drept erau în centrul bataliei care fusese angajata. Ea a fost paradoxal, mai dificila decât cea a cuceririi libertatii.
O data libertatea câstigata, pericolul cel mare era anarhia care se putea instala în numele libertatii, în loc de a se cladi institutiile democratice. „Fostii“ din Securitate si din aparatul comunist al regimului Ceausescu se regrupasera. Exemple graitoare sunt peripetia arhivelor Securitatii si mineriadele din iunie 1990 si septembrie 1991.
Oamenii din Securitate care controlasera totul sub Ceausescu si mai ales, cei vinovati de abuzuri si de acte de represiune ilegale au ramas majoritatea nepedepsiti si au putut continua sa influenteze jocul politic democratic. Explicatia rezida, pe de o parte, în capacitatea vechilor retele de a se amesteca în societate si, în special, de a patrunde în partidele politice, iar pe de alta parte, teribila pondere a dosarelor de informatori ai Securitatii.
Asadar, decomunizarea a fost si ramâne înca o tema esentiala. Doi polonezi, care au combatut regimul comunist cu riscul vietii lor, vorbesc despre asta. J. Kuron credea ca rezultatul decomunizarii ar fi o proliferare masiva a dusmanilor democratiei, aparitia unor noi persecutati, deci, un mare deservicu, iar Adam Michnik considera ca ne-am gasi pe calea transformarii opozitiei democratice într-o secta religioasa. Din parte-mi preferam sa evit confruntarile care deraiau trenul reformei.
Caci democratie nu înseamna rascolirea sentimentelor, ci faurirea unui cadru de viata în libertate.
În democratie, a fi în politica, reprezinta o chemare pentru serviciul public.
Nu vreau o retrodemocratie, dar nici un viitor democratic care nu mai vine niciodata... Propriu democratiei este actiunea de zi, cu zi.
Asa cum trebuie sa fii credincios identitatii nationale pentru a-i putea combate o mostenire uneori îndoielnica, si pentru democratie este la fel.
Realitatea postcomunista era apta pentru schimbarea economica si sociala, dar politica avea de platit înca un pret mare pentru mostenirea dictaturii. Poate ca istoria, cu talazuirile ei, ne explica si ne învata mai mult decât democratia factuala.
Lectii învatate din procesul democratizarii si al reformei
A da curs liber liberalismului unic – pe care-l numesc astfel, gândindu-ma la Sfârsitul istoriei a lui Fukuyama si similar într-un fel gândirii unice marxiste –, care a urmat caderii comunismului, suprapus cu agonia inevitabila a structurilor industriale existente, a fost precum o furtuna teribila. Liberalizarea economiei noastre a fost însotita de sacrificii enorme si adesea, inutile. Vorba lui J.M.Keynes: Mai bine sa esuezi într-o maniera conventionala, decât sa reusesti împotriva conventiilor. Pentru un baricadist ca mine aceasta vorba parea un nonsens. Dar deseori, a trebuit sa ma plec în fata acestei afirmatii.
Pentru multi rezultatele obtinute dezamagesc. Nazuinta catre prosperitate a fost însotita de saracirea prea multora si de îmbogatirea unei minoritati, prin coruperea statului.
E adevarat, nu în întregime, ci partial.
PIB-ul, pe cap de locuitor din România, în 2008, era superior celui din Spania în 1994, dar viata românilor azi, nu este la înaltimea calitatii vietii spaniolilor din 1994. Deci, o distributie inechitabila, cu prisosinta.
Odata cu aparitia unui capitalism mai degraba salbatic, oamenii cred ca statul român, în ansamblul sau, le-a tradat sperantele (vezi emigrarea economica recenta si masiva a românilor).
Efectiv, trebuia evitata bistratificatia societatii: pe de o parte, un tesut de institutii democratice care ofera discursuri si care adesea este o masca pentru clientelele politice care domina utilizarea fondurilor publice în beneficiu personal, iar pe de alta parte, o baza sociala larga dezmostenita: cei fara putere, cetatenii obligati sa-si înghita nemultumirea. Ar fi trebuit mentinut cel putin un echilibru între beneficiarii si dezamagitii reformei.
Discursul democratic capata prea adesea alura unor banalitati filantropice... Trebuie un discurs cu mai multa prospetime, limpede, dar mai ales credibil, deoarece se constata nedumerirea oamenilor fata de elitele politice care vorbesc fara sa le spuna nimic, preocupati doar de sonoritatea propriilor cuvinte. Practicile democratice sunt astfel golite de continut.
Trebuie opusa rezistenta fata de jocurile politic în beneficiu privat si cu prisosinta nepublice, precum si fata de coruptia legata uneori de partidele politice. A împaca libertatea economica, pluralismul pietii, cu respectarea interesului public si social, este posibil. Democratia si piata sunt precum arta si stiinta: adevarul artei împiedica stiinta sa devina inumana, iar adevarul stiintei împiedica arta sa devina ridicula. Va las sa ghiciti cine e cine...
Democratia permite recâstigarea memoriei nationale, fara a cadea totusi într-un egoism national.
Democratia nu e o arma de ucis tirania. Revolutia are menirea asta. Dar democratia este ca o arma la îndemâna tuturor cetatenilor, nu pentru a ucide, ci pentru a alunga pe masluitorii libertatii. O sa ne explicam, începând un dialog! zic politicienii. Foarte bine. Dar când veti corecta? raspund cetatenii.
Oamenii nu judeca meritele democratiei în functie de calitatea principiilor sale. Nu sunt niste filosofi. Ei judeca în functie de rezultate si pun întrebari.
Ce guverneaza astazi? Democratia sau banul?
Demnitatea, solidaritatea, pofta de viata sau piata fara chip omenesc? Alfred de Vigny se întreba: Ce ne mai ramâne sfînt? Conducatorii partidelor politice iau catolicismul drept flamura si strigat de lupta, dar mai cred ei în minunile acestuia? Oare respecta ei legile sale, în propria lor viata? (Pentru mine, experienta baricadei a reprezentat începutul unei noi aventuri crestine.) Panait Istrati, marele scriitor român, dar si de limba franeza (cel care ne-a facut sa descoperim cumintenia sufletului dunarean, prin Codin, Kyra Kyralina, dar si prin Spovedanie pentru învinsi), spunea: Nu exista decât un singur eroism: acela de a privi lumea asa cum este ea si, totusi, de a o iubi.
Omul nu traieste doar prin negatii, el exista prin ceea ce afirma.
Îndelunga cautarea a libertatii s-a sfârsit cu o reusita, dar ramân mereu cei lipsiti de putere care vorbesc fara a fi ascultati.
Sunt pentru forta adevarului si nu pentru adevarul fortei.
Nu vreau sa uit nimic si pot sa-mi schimb opinia. Sunt constient si vreau sa ramân astfel. Pot ierta, dar nu vreau sa uit.
Conditia democratiei este participarea activa a cetatenilor, este institutia societatii civile.
Democratia nu defineste ce fel de oameni vrem sa fim. Dar ea le permite sa hotarasca asta ei însisi. Daca decizia nu ne place uneori, este fiindca discursul nostru democratic nu e convingator. Altii, mai buni decât noi, vor fi având capacitatea de a convinge, dar eu nu voi abandona o convingere: trebuie sa te bati pâna la capat ! Cine ar fi crezut ca firava noastra baricada ridicata împotriva lui Ceausescu îl va face cada a doua zi? Si totusi asa a fost. Fie ca toti camarazii mei morti la Baricada sa aiba parte de recunostinta noastra mereu reînoita.
Legenda Revolutiei române este legenda libertatii, a disparitiei privilegiilor, a unei egalitati efective si fratesti, a unei prosperitati fara sacrificii.
P.S. Traducerea acestei conferinte, tinuta de autor la Strasbourg, la Consiliul Europei, în 6 iulie 2009, a fost asigurata de Gelu Voican-Voiculescu caruia îi multumesc cu toata prietenia.
